Una dintre masurile de siguranta luate a fost sa plec odihnita si bine hranita. Planul meu era sa ma culc la cinci dup-amiaza, cu o zi inainte, sa ma scol la 3 dimineata si sa plec la 5. Realitatea a fost ca am foit in pat si, din cand in cand, m-am uitat pe geam sa vad daca mai e motocicleta acolo. Toate astea le-am facut pana la 1 noaptea cand am adormit, intr-un final. M-am trezit pe la 3 jumate si am gasit pe hol doua vecine amarate tare. De la ele am aflat ca tocmai murise tatal unei alte vecine si acum vroiau s-o consoleze. Vorbisem deja cu una dintre ele sa-mi imprumute ondulatorul de par si un plic de ceai verde.
Pana m-am coafat, mi-am pus de mancare si mi-am inghesuit ultimele lucruri in bagaje, s-a facut deja sase. In mare graba, mi-am ansamblat cum am putut gentile pe motor, am pus in spate ghiozdanul imens, gentuta peste, mi-am croit loc pe motocicleta si am plecat pe la sase jumatate.
Aveam in minte un traseu invatat (cred) de la portarii de la sala de lectura. Ei ori stau in Giurgiu, ori locuiesc in Berceni (un cartier din sudul Bucurestiului). Si acum stiu acel traseu, dar asta nu m-a impiedicat sa ma ratacesc teribil in Bucuresti. Pana la urma, am intrebat putinii soferi de pe drum, am ajuns prin Ferentari (bafta mea ca dormeau toti locatarii) si, cumva, miraculos, m-am trezit pe drumul spre Giurgiu.
Eram mandra foc de mine ca am plecat. Stiam ca de aici, nimeni si nimic nu ma va opri sa ajung la grecul meu. Soarele batea in asa fel incat imi vedeam umbra in lateral. Pana si de umbra eram mandra! Dar oare nu erau cam intr-o parte bagajele alea? Nu, sigur mi se pare.
Am asteptat cumincioara sa-mi vina randul la o coada cam mare, ca sa aflu ca eu n-aveam treaba acolo. Cica era punctul de verificare a rovignietei. Un pic mai incolo am gasit o parcare de tiruri, unde am oprit. Imaginea acelor bagaje nu-mi dadea pace. Erau cam intr-o parte, intr-adevar. Am desfacut si prins la loc toate chingile, ba chiar am mai scos si cateva din ghiozdan. Aranjamentul era din ce in ce mai prost, pana cand am considerat ca de data asta, rezista. Intre timp, niste caini vagabonzi imi tot dadeau tarcoale si se fereau din calea bagajelor mele.
Dupa vreo ora de facut si desfacut chingi, am cedat psihic si am plecat cu ele cum s-a nimerit, pe drumul bombardat ce duce spre vama. Am trecut Podul Prieteniei cu sufletul la gura, pentru ca in umbra, bagajele mele pareau sa pice in Dunare. Chiar nu vroiam sa bat atata drum pana in Grecia, cu un scop asa nobil si sa stau urata o saptamana. Imediat ce s-a terminat podul si fix inainte sa trec la bulgari, am oprit iar.
Atunci a devenit clar ca urmeaza un drum greu, plin de peripetii, dar speram macar sa nu-mi pierd tocurile, costumul de baie si placa de par. Am inceput iar sa desfac si sa innod chingi, dar rezultatele erau la fel de proaste ca de obicei. L-am sunat pe un amic plimbaret din Bucuresti, dar n-a raspuns. In schimb, a sasait spre mine un vames libidinos si bulgar:
-Unde mergi, papusa?
-La mama in Kavala!
Pesemne nu i-am parut prea zdravana la cap, ca mi-a dat pace. Cand bagajele pareau cat de cat stabile, m-am suit pe motor si am oprit fix la controlul vamal. Acolo, acelasi vames:
-Mama ta e in Grecia? intreaba el.
(Eu, cu voce tare): Da. (in gand): Ei, pe naiba. E pe la Bacau, cred ca doarme la ora asta.
-Si te-ai invatat asa, tot singura…. insista el.
-Da, zic eu cu cel mai amarat ton.
M-a lasat sa intru in Bulgaria. Ce peripetii am mai avut si pe acolo, povestesc cu alta ocazie.
Va urma.
Moto Lady 